Creatii personale

multumesc...e singura care m-a socat si pe mine cand am citit-o la sfarsit

my latest poem...

Spirit Whisp

I hear a hard breath
I hear steps
I see a pale green light.

It speaks my name
It asks save
It asks release
It talks to me:
"The world will fall
Under a black spot of a war."

"It already did"
I said.

"You saw this in a dream?
Or the darkness blinded you?"

You could never understand
The darkness did nothing to me
It's only the fact of overseeing:
Seeing the infinity.

"You see?
Now close your eyes,
Think of the most dear thing to you
You may loose it in the war between you and yourself"

No!
Not a war I need
I need to see again
My happiness,I could regain it?

"You'll see
You'll see
That a dark sea
Will sea will take everything"

It won't
As long the hope lives

"Your hope is dead"

I start to cry
After I looked again
Not in my mirror
Not in my horror
In my sin I could see
What the spirit spoke
The dark sea!

"The visions you have,
The spirits you see
The one you dream of
Are the answers for your questions,
Control them!"

My question is why I live,
Why I have to?
Why I cry for something,in vain!
Tell me!

"Only your preparing will be required
And you'll know,
You have no role in this fallen world"

Where I should go?

"Find the ones you love
The ones who love you too"

I sent a spirit whisp
But I have no one to call
No one will hear it!

"Find the one who says:
I'll always be by your side"

I seek,I didn't find.

E super faina..ador poeziile tale

Wishmaster1992 wrote:

kuolema wrote:E super faina..ador poeziile tale

Si eu

Thanks guys!

Black Lake

Where are you?
I cannot see you,
But,I know I need you
It's a great storm outside
I need you!

I'll drawn in my heart's black lake
Without you by my side
I feel an empty tide

It's rainy outside
It's a great dark storm
Without you I'm alone

Without you I feel only a lonely singer
You gave my life a sense
When you gave me a rose

I feel for you how I dind't felt for nobody
I love you so much,I loved no one the same as I love you.

ok, for the first time, o sa public ceva din lucrarea mea, si e primul loc unde o fac. mi-a fost putin greu sa aleg ce voi publica (desi e doar o parte din eseu), dar m-am decis. am ales-o dupa ce am citit lucrarea lui morphine, care mi-a placut.

Autorii scriu, poate involuntar, poveşti perfect aplicabile în viaţa noastră, a celor reali. Fiecare om are de spus o poveste şi o experienţă de câteva zile care i+au marcat viaţa pentru totdeauna datorita urmării indicaţiilor scenografice ale autorului. Scriitorii sunt asemenea lui Dumnezeu: creează o viaţa şi se joacă cu ea de dragul sadismului interior. Dumnezeu însuşi mă face eroina unei cărţi tragice. Nu s-a decis încă dacă va permite un final fericit sau nu. Îşi stoarce personajul de vlagă, experimentează chimicale ca pe un cobai, până când personajul, într-un moment de luciditate neclară decide să îşi aleagă singur finalul. Personajul Cristinei* avea de spus o poveste tristă. O poveste în care tânjea după un Crăciun fericit, după o zi mai fericită, după o lumea mai bună. Avea multe de spus, lucruri care i-ar fascina pe unii şi i-ar plictisi pe alţii. Într-un moment de empatie faţă de ea, am decis să mă joc puţin cu soarta şi sentimentele ei. Speram să fac un bine, şi în acelaşi timp, voiam să răsucesc cuţitul în rană, pentru a testa o teorie despre rezistenţa omului la suferinţă.
Cât vor putea îndura oamenii direct responsabili la aflarea sorţii crunte a Cristinei? Sau mai bine zis, câţi ar îndura? Fericirea câtor va fi curmată odată cu scrierea acestor pagini? Nu am dreptul să distrug fericirea celorlalţi doar din cauza momentului prostesc de luciditate.

* Cristina e personajul principal al cartii.

tare....sunt curioasa dak undeva intr-un univers paralel oameni traiesc dupa povestile pe care noi le scriem....cred ca incep sa aberez ma pun la somn

ok, trebuie sa recunosc ca am scris eseul acela aseara. si nu eram in toate capacitatile mentale. eram cu prietenul meu verde, si abia acum am vazut "capodopera" scuze

EDIT: ca sa repar gresala de aseara, o sa postez un alt eseu, mai bine gandit, dar in acelasi stil

Aş fi vrut să ştiu de la început ce avea de oferit oraşul acesta; poate dacă ştiam, aş fi luat altă decizie, sau poate aş fi plecat altundeva. Am avut într-adevăr şansa de a lua totul de la început, să creez un nou stil de viaţă, însă nu am făcut-o. M-am agăţat prea tare de amintiri, mi-am pus speranţa în lucruri de care ar fi trebuit să mă detaşez. Am primit o nouă şansă de care nu am profitat. Timpul nu e în totalitate pierdut, ar fi greşit să cred asta. Desigur, când voi privi din nou în trecut, voi fi regretând iar, aşa că ar trebui să depun un mai mare efort în teribila mea încercare de a înfrunta problemele cu mai mult curaj, să trăiesc mai des clipa, şi să nu mă mai pierd în regrete. Timpul oricum nu mai poate fi recuperat; timpului nu îi pasă de nevoile noastre- el aleargă mereu, parcă prinde din ce în ce mai mult elan, iar noi trebuie să ţinem pasul cu el, căci, dacă ne oprim o clipă să cugetăm, vom constata imediat că a trecut mai mult de o clipă, poate chiar ani, iar noi nu vom fi realizat nimic cu adevărat. Iar când realizăm ceva, murim. Timpul nu face o pauză, el merge doar înainte şi ne mânuieşte cu îndemânarea unui maestru păpuşar.
Mă întreb uneori dacă destinul omului e prestabilit, sau dacă la fiecare pas ne scriem propria istorie, propriul destin. Oare ne semnăm singuri condamnarea la moarte dacă nu respectăm nişte reguli esenţiale impuse de cineva cu o mai mare putere ca a noastră, cineva primordial şi nemuritor? Există oare această fiinţă superioară sau e doar un mit? Presupun că vom afla curând, oricum momentul adevărului nu e atât de departe precum pare.

Credeam că voi trăi un sentiment mai puternic odată ajunsă aici, dar am constatat că, deşi e un oraş care colcăie de viaţă, e un loc trist, un loc care ucide speranţa la fiecare pas. Am cunoscut vina cu adevărat şi mă tem de noua veste proastă pe care o voi primi mâine. Am crezut cu ardoare în ceva frumos, dar, la urma urmei, asta era o altă iluzie cu care îmi hrăneam sufletul frustrat. Am fost ţintuită la podea cu o cruzime de nedescris, lumea mea s-a prăbuşit chiar pe mine, iar durerea fizică a fost insignifiantă în comparaţie cu suferinţa care a cauzat prăbuşirea.
Mi-am dat seama încă o dată că sper prea mult şi că aştept prea multe. Poate privesc în direcţia greşită, fereastra sufletului e larg deschisă, dar nu şi uşa. Pot privi frumuseţea exterioară, dar nu o pot avea. Poate aştept ceva ce nu va fi, poate ar trebui să îmi deschid mai bine ochii să văd oportunitatea care stă chiar în faţa mea şi să accept un alt fel de fericire, una reala. Dar dacă lumea asta nu are nimic altceva să-mi ofere?
Şi se mai miră lumea că ne cumpărăm fericirea! Păi dacă nu putem fi fericiţi altfel… Dacă altă fericire ar fi la fel de satisfăcătoare şi ne-ar crea aceeaşi dependenţă, lucrurile ar sta altfel. Sunt fericită doar dacă reuşesc să mă detaşez de realitate, sunt fericită când scriu, sunt fericită dacă lumea învaţă ceva de la mine, şi când văd sclipirea fericirii oglindindu-se în ochii celor dragi. Dacă eu sunt nefericită şi nu reţin nimic din tot ce mă învaţă viaţa, sper măcar ca alţii să citească între rânduri şi să reţină ceva esenţial. Totuşi, nu le pot pretinde înţelegere celorlalţi dacă nu pot emite o concluzie optimistă, una din care oamenii să priceapă că orice luptă poate fi dusă la capăt şi să aibă un final fericit. Nu ştiu dacă îmi voi primi finalul fericit, dar ce ştiu sigur e că nu trebuie să renunţ.
Poate nu se vor scrie cântece despre voi, poate numele vostru nu va apărea într-un ziar, dar contează oare atât de mult recompensa materială? Eu consider că dacă astăzi aţi reuşit să zâmbiţi, sau dacă aţi făcut un om trist să zâmbească, sunteţi nişte eroi; Voi sunteţi adevăraţii eroi, iar eu mă voi închina profund în faţa voastră şi vă voi aplauda curajul şi devotamentul.

Îmi dau seama ce greşeală fac stând închisă între patru pereţi. Oricum nu uit, oricum rana nu se vindecă singură, e nevoie de leac, iar leacul nu e praful ce se aşterne peste tăietura infectată. Iubirea, încrederea, sănătatea, pot lăsa o pată urâtă pe suflet, asemenea tincturii de iod care pătează pielea din jurul rănii curăţate.
Iubim oare atât de mult suferinţa dacă refuzăm să ne vindecăm? Adorăm oare atât de mult palma asta dacă vrem să o simţim din plin? Poate încercăm să „savurăm” durerea să nu o uităm, ca să ne obligăm să deliberăm mai mult data viitoare, pentru a nu repeta greşeala. Într-adevăr, rareori o repetăm, dar facem altele, mai mult sau mai puţin grave. Mulţi consideră că greşesc în urma propriei decizii. Eu consider însă că suferim din cauza oamenilor care ne-au dezamăgit. De fapt nu greşim, ci suportăm consecinţe. Din cauza cui? Acesta ar trebui să fie un semnal de alarmă, poate ar trebui să ne schimbăm prietenii, viaţa, sau perspectivele în general. E greşit să ne detaşăm de societate, căci, la urma urmei, societatea e un element vital în emanciparea noastră. Oamenii îşi schimbă prietenii, cunosc noi oameni, nu e nimic greşit în asta. Dar trebuie să încercăm să intuim omul de lângă noi, să renunţăm la oamenii care ne cauzează durere, iar de prietenii adevăraţi să ne legăm pe viaţă. E trist să îţi pierzi toată încrederea în lume, iar asta nu se întâmplă doar în acest oraş-fantomă, ci peste tot. Nu puţini sunt cei care încalcă principii morale esenţiale pentru bunăstarea proprie.
Mă întreb în ce măsură ne sunt defapt alături oamenii. La bine, da, la rău, nu. E un adevăr universal valabil. Dacă sufletul tău nu a sângerat de durere o dată măcar, iartă-mă prietene că îţi spun asta, dar atunci nu eşti om. Nu îndrăznesc să îţi atribui denumiri, dar eşti josnic. Să fii om înseamnă să suferi.

Îmi irosesc timpul pe lucruri fără o semnificaţie aparte, şi nici nu îmi dau seama cât de repede trece viaţa. Nu realizăm nicicând cu adevărat lucrurile care ni se întâmplă, fie ele lucruri frumoase sau nu. Le acceptăm, dar nu le conştientizăm gravitatea, sau din contră, frumuseţea. Credeam cândva că fiecare zi poate fi o binecuvântare, dar, de îndată ce am început să gândesc, mi-am dat seama că fiecare zi e defapt un blestem şi un chin continuu. Aş fi vrut să nu fi deschis ochii atât de repede, aş fi vrut să mă mai pot bucura de mediocritatea gândirii de copil, dar mi-a fost dat să cunosc promiscuozitatea cuvântului şi-al adevărului. Oare cum e mai bine, să fii prost, filosof, sau spiritual? Poate că proştii sunt adevăraţii deştepţi, tocmai prin imbecilitatea lor.

sper ca asta sa va placa mai mult

^Ne dai si noua o carte gratis cu autograf??? Ca doar noi te-am sustinut. Imi place.

cum sa nu? numai sa iasa ceva pana la urma. ca daca nu imi mai place, nu mai public. am scris deja sfarsitul, pentru ca asa vreau sa se termine povestea, cum o vad acum, si nu vreau ca desfasurarea actiunii sa modifice motivul pentru care am inceput sa scriu asta. iata sfarsitul:


Simte că în curând totul se va sfârşi. E oarecum resemnată. Nu a realizat tot ce a vrut să realizeze, dar câţi reuşesc? Trăieşte singură, izolată, nimeni nu părea să mai ştie de existenţa ei. S-a eliberat de toţi, de tot, iar acum trăieşte într-o linişte obscură, departe de cei dragi, care au uitat-o. Cred că am uitat-o şi eu. Am revăzut-o de curând. Încă voia să pară puternică, dar nu a putut face faţă lacrimilor care se luptau să iasă la suprafaţă. A plâns mult timp, şi nici una nu am spus nimic. Am plâns şi eu. Mi-am dat seama că îmi era dor de ea. Cum am putut-o uita? Aveam o obligaţie faţă de sufletul acesta, o obligaţie pe care nu am onorat-o. Îmi e ruşine de mine. A făcut atât de multe pentru mine, după care am lăsat-o să plece pur şi simplu. Nici măcar nu am încercat să o opresc.
Mi-a povestit câte ceva din tot ce i s-a întâmplat în tot acest timp, despre prezenţa omului pe care l-a iubit atât de mult cândva, şi pe care nu a reuşit să îl uite. L-a revăzut şi s-a simţit umilită. Mi-am dat seama de asta, deşi ea nu a recunoscut. A fost de ajuns să îmi spună cum s-a petrecut totul pentru a mă face să mă întorc în trecut. În tot acest timp am crezut că am lăsat trecutul în urmă, dar nu era nici pe departe aşa. Am ignorat amintiri, oameni, pe Ea, am vrut să uit totul doar de dragul de a o lua de la început. Adevărul e că nu o luăm niciodată de la început, nu îndreptăm greşeli, suntem doar aceiaşi actori într-un alt decor.
După multe chinuri şi încercări de emancipare, a ajuns a nimănui. Cu toţii au plăsmuit-o să devină ceea ce este acum, cu toţii am avut de contribuit la decăderea ei, suntem vinovaţi în egală măsură cu toţii, indiferent dacă o cunoaştem sau nu. E o parte din noi şi va fi mereu, chiar dacă nu vom şti. Ea e cea pe care o călcăm în picioare, dar ea nu ne întoarce spatele. A crezut cu ardoare că mai există ceva bun în lumea asta, şi nu a renunţat să spere. Chiar şi în condiţii mizere, speranţa ei a străbătut negura din jur, luând tot ce e rău, încercând să facă să fie totul bine. Nu ar fi trebuit să o las să plece, poate ar fi fost ceva mai fericită. Dar ea e singură, şi, chiar şi în singurătatea în care se confruntă cu nebunia, e oarecum fericită. Uneori îşi imaginează viaţa care ar fi putut-o avea, şi reuşeşte să zâmbească. O compătimesc. E trist să ajungi aşa.
Privirea ei îmi spunea totul. Nu era loc de cuvinte. Mi-a comunicat tot dezgustul care o măcina într-un schimb de priviri.
Stăteam pe malul oceanului. Priveam infinitul apei în timp ce ascultam ce îmi povestea. Adevărul e ca nu voiam să o aud. Ştiam că îşi făcea rău vorbindu-mi, dar am lăsat-o. Ştiam că nu se gândea la nimic altceva.
- S-a întâmplat acum câteva zile. Stăteam la intrarea într-un parc sub un copac mare, pe jumătate mort. Nu eram atentă la ce se întâmpla, vedeam, auzeam, dar nu percepeam. Era o zi destul de plăcută. Am ridicat privirea o clipă doar, şi nu mi-a venit să cred. Am rămas blocată. Nu ştiu de cât timp stătea acolo, de când mă privea. Nu mi-am putut lua ochii de la el, mi-a luat ceva să îmi revin. S-a îndreptat spre mine cu paşi siguri, nicio urmă de stângăcie nu dădea semne de emoţie, sau ezitare. Totul a fost parcă o scenă ruptă dintr-o dramă. Se auzea parcă muzică lentă pe fundal, iar felul cum el se apropia de mine, fiecare pas al său îmi făcea inima să tresalte. M-am ridicat stângace, sprijinindu-mă cu mâna de trunchiul copacului din spatele meu, fără a-l scăpa din vedere. Dacă era o festă jucată de mintea mea, voiam să mă bucur de fiecare clipă din ea. Nu mă gândeam că poate îmi pierdeam minţile, nu mă gândeam la nimic. Timpul parcă se dilatase, totul se oprea în loc, şi eram doar noi doi. Ceilalţi nu mai existau; nu au existat nici până acum, dar mai ales acum, când aveam senzaţia că întregul univers îmi aparţinea, şi se împărţea la mine şi la el. Noi doi, faţă în faţă, despărţiţi de doar câţiva paşi. Curând aveam să îmi dau seama că nu era o iluzie, că totul era real, că însăşi lacrima de pe obrazul meu era reală. S-a oprit la câţiva centimetri de mine, şi niciunul nu am spus nimic. A fost o clipă lungă de durere pentru mine, nu ştiam ce ar fi trebuit să fac. Eram derutată, aş fi vrut să îl îmbrăţişez, dar nici măcar cuvinte nu puteam rosti. Mă privea cu mila cu care priveşti cea mai crudă ipostază în care putea ajunge persoana iubită. Îmi era greaţă. Privirea lui mă îngropa la doi metri sub pământul negru. Nu a făcut niciun alt gest de apropiere, nu ştiu cum am îndrăznit să sper la o îmbrăţişare măcar. Îl priveam fascinată, postura lui neîndurătoare, duritatea sufletului său. Speram ca dintre toţi, măcar el să nu se fi schimbat. Dar părea de piatră. Mă privea cu superioritatea cu care mă priveau toţi, era doar poate puţin surprins de această întâlnire, dar era de neclintit. Am stat faţă în faţă, şi părea că ne analizam reciproc. Arăta bine, părea că s-a realizat pe plan profesional, părea fericit, aşa cum eu nu reuşisem să fiu vreodată. Dar mă bucuram pentru el, deşi îmi plângeam de milă. Cred că nu a fost menirea mea să cunosc fericirea; fericirea de a-l ţine în braţe, de a-i simţi mirosul, de a mă trezi lângă el dimineaţa. Poate dacă aveam susţinerea lui, nu aş mai fi ajuns aici, aş fi plutit neîncetat pe un norişor pufos. Poate aş fi avut o viaţă fericită lângă el, l-aş fi aşteptat să vină acasă, l-aş fi întâmpinat cu un zâmbet, l-aş fi ascultat, l-aş fi susţinut în cele mai triste clipe. Mi-a rostit numele întrebător, nevenindu-i parcă să creadă că într-adevăr eu eram acea fiinţă deplorabilă pe care o privea. Nu cred că şi-a imaginat că ne vom mai revedea, asemeni mie. Am dat din cap aprobator, cuvintele secau în gâtul meu înainte de a apuca a le pronunţa. Voiam într-adevăr să îl ating, să simt că e aievea, dar nu îndrăzneam. Aş fi suferit mai mult dacă aş fi încercat să îl ating, iar el s-ar fi retras. Dar era acolo, în faţa mea, şi mă privea, îmi vorbea. M-a întrebat ce fac, ce altceva m-ar fi putut întreba? Dar ce a urmat, a fost o lovitură puternică pentru mine. Nu mă înţelege greşit, mă bucuram pentru el, mă bucuram că era fericit, sau cel puţin, mă bucuram că mi-a fost dat să îl revăd. Am auzit un glas de copil, strigând „Tati, tati!” şi o fetiţă bine dispusă care se îndrepta alergând spre el. Am simţit un curent străbătându-mi tot corpul, paralizia punea stăpânire pe mine, imaginea înnegrindu-se şi întregul univers prăbuşindu-se. Fetiţa ţinea un porumbel alb în mâini, pe care îl contempla cu toată fiinţa ei. Frumuseţea porumbelului şi fragilitatea copilei se îmbinau perfect. Iar tatăl… tatăl, o infinitate de iubire catalizată doar pe zâmbetul fetiţei. El ştia ce conta cel mai mult pe lumea asta: fericirea celei mai dragi persoane. Nu puteam condamna ceea ce se întâmpla, dar trebuie să recunosc că îmi venea greu să accept realitatea asta. Era cu adevărat fericit şi presupun că asta e tot ce conta. Încetul cu încetul, culorile reveneau la normal, observam izbitoarea asemănare dintre cei doi. Licărirea din ochii lui era licărirea din ochii ei. Pe cât de frumoasă era această imagine, pe atât era de dureroasă. Fără strop de ezitare, copila a dat drumul păsării, aruncând-o în aer. Pasărea se înălţă în aer într-un zbor cumva dureros, aripile încercând să îşi găsească un echilibru în toată fericirea eliberării. Fetiţa râse scurt, uitându-se lung după porumbel şi aplaudă. Nu am reacţionat în nici un fel, stăteam pur şi simplu nemişcată şi amuţită. Îmi era greu să îmi revin. Acesta era un şoc de care nu aveam nevoie. Nu am cerut niciodată să trăiesc un asemenea sentiment. Dar cred că era absolut necesar să primesc şi palma asta. Mi-a văzut şi el expresia, şi a realizat imediat că mă doare. Şi-a dat seama că el are o viaţă, iar eu, nu. În mintea sa mă condamna probabil pe mine; pentru el, eu eram singura vinovată.

Lacrimile au început să i se prelingă pe obraz. Îl condamn pe el pentru că i-a înfipt un cuţit în inimă, după care a plecat, lăsând-o singură şi neajutorată. Tot ce Cristina a sperat şi a visat vreodată era legat de el. A avut şi el partea lui de vină, dar a preferat să paseze totul neajutoratei şi nefericitei ăsteia. Tot ceea ce Cristina şi-a dorit vreodată a fost fericirea. S-a săturat să îi vadă pe alţii fericiţi, îşi dorea să trăiască şi ea sentimentul acesta, să guste puţin viaţa pe care alţii o considerau sublimă. Accepta vina, dar o accentua mai mult decât era necesar, vedeam asta. Ştia şi ea că nu era singura vinovată, dar îi găsea mereu o scuză. Îl considera un martir. Nu ştia cum o vedea el, dar, dacă o învinovăţea atât de mult, ei bine, avea motivele lui. Mă întreb dacă cinismul ar fi cuvântul care îl caracterizează.

- Fetiţa s-a întors la jocul ei, îndepărtându-se de noi. El stătea din nou drept în faţa mea şi mi-a dat câteva clipe să îmi revin. „E fetiţa mea. O cheamă Diana.” Am dat din cap aprobator. „Văd asemănarea. Are ochii tăi, trăsăturile tale.” Dădu din cap aprobator. „Hai să facem o plimbare.” M-am clătinat puţin când am pornit în direcţia pe care o propuse. După atâţia ani, făceam o plimbare împreună. El mergea drept, sobru, iar eu, cu privirea în pământ, încercând să nu mă împiedic. Ne-am aşezat pe o bancă undeva într-un loc ceva mai retras. „A trecut mult. Ce ai făcut în tot acest timp?” Cu ce altceva putea începe? „M-am învârtit pe aici. Nu multe.” „Tot nu vorbeşti mult.” Râse. „Presupun că aşa e. Spune-mi despre tine. Sunt sigură că ai avut experienţe mult mai interesante decât mine. Ai un copil. Câţi ani are?” Deşi părea atât de sigur pe el, am văzut ezitarea din ochii lui. Aş fi vrut să îmi spună tot ce gândea, părea că în mintea lui se năştea gând după gând, întrebare după întrebare.
Mi-am dat seama ca a rămas acelaşi om iubitor, dar care clar nu mai avea sentimente pentru mine. Lumea nu avea nicicând să se împartă la noi doi, ci la fiecare în parte, depărtându-ne cărările pas cu pas. Sau cel puţin, el se depărta. Eu am rămas nemişcată, sperând şi aşteptând. Fiecare vorbă a sa nu reprezenta decât o altă tăietură adâncă în pielea mea.

Nimic nu se schimbase. Suferinţa ei era aceeaşi, simţea aceeaşi durere, şi mai ales, se lupta cu aceleaşi lacrimi. Totul se topea în jurul ei; copacii plângeau în sinea lor pentru ea, şi orice apropiere devenea rapid depărtare. În lumea ei nu exista decât el, nemairămânând loc şi pentru altcineva. Îi uitase pe toţi şi toţi o uitară pe ea. Căci ea se instalase comod în speranţă; în viaţa ei nemaiexistând decât speranţă. Cercul de foc rece o înconjura încetul cu încetul, izolând-o de siguranţă, de iubire şi de sine. Simţea doar răceala singurătăţii, însă nu voia pe nimeni în jurul ei. Devenise dependentă de singurătate. Solitudinea o întregea- numai când era singură putea visa, putea să fie cine era cu adevărat. Nu era nevoită să mimeze fericirea în faţa părinţilor ei.
Ţigară după ţigară, plămânii ei se înnegreau precum sufletul ei. Îşi dorea să revină la forma iniţială, să fie iar o sămânţă şi să uite astfel tot ce a simţit şi tot ce a cunoscut. Basmul ei se termina prost. Prinţul ei plecase în loc să rămână, iar ea îşi dădea seama cât de mult o invidia pe Cenuşăreasă.
Asculta mereu acea veche muzică, îşi îndrepta acelaşi gând spre aceeaşi persoană. Cândva i s-a spus că dacă iubeşti pe cineva cu adevărat, trebuie să ai puterea de a-l elibera. Nu îl putuse opri oricum, el având libertatea să aleagă între a rămâne şi a pleca. El a ales să plece. Evident, ea nu şi-a pus problema plecării lui, a fost sigură că el va rămâne mereu. Dar viaţa e plină de surprize neplăcute, şi, când se aştepta mai puţin, a primit o palmă puternică ce a doborât-o. Nu a fost pentru prima dată când a fost ţintuită la podea, dar cu siguranţă acuma durut cel mai tare. Nimic nu mai avea vreo culoare, ba chiar ajunsese să bâjbâie în propria-i lume întunecată asemeni unui orb. Şi-a pierdut tot sprijinul imediat după trântirea uşii. Iubirea i-a fost refuzată, şi, odată cu ea şi prietenia acelui suflet. Nemaiştiind cu ce a greşit, a luat toată vina asupra ei, vină ce nu i-a fost iertată. Câteva pachete de ţigări mai târziu, a încetat să mai caute explicaţii şi răspunsuri, reducând totul la „Motivele te privesc doar pe tine.” Desigur, nu a reuşit să se detaşeze niciodată de sentimentul acesta, luându-l cu ea în mormânt- A fost singurul lucru pe care şi l-a dorit vreodată şi pe care nu l-a obţinut.
Putea într-o clipă să se detaşeze de oamenii din jurul ei, smulgându-şi sinele prin gânduri. Oricum, nimic nu îşi mai avea rostul. Povestea ei ar fi trebuit să se sfârşească deja. Punctul fusese pus. Tot ce a urmat după a fost o neînţelegere între părţi. Odată povestea sfârşindu-se, eroina trebuia să moară. Desigur, ar fi trăit, dacă îi era scrisă o viaţă fericită. Se gândeşte că poate nu acesta era sfârşitul, dar ce ar mai avea de-i oferit destinul ei nescris? Poate pentru că destinul nu a fost dinainte stabilit, finalul era neclar, entitatea nu ştia ce să îi ofere, sau dacă să îi ofere ceva. Da, odată cu închiderea uşii, ar fi trebuit să se termine totul.
Ea permitea construirea unui zid invizibil între ei pentru că nu avea de ales. Nu se mai putea împotrivi forţei brutale ale sorţii. Conspiraţia plănuită pentru distrugerea ei funcţiona perfect. Oriunde era, orice i se spunea, ea vedea doar chipul lui blând. În scurt timp, avea să înnebunească. Da, acesta avea să fie sfârşitul ei. Dar va avea cu siguranţă şansa să schimbe această tragedie într-o bună zi. Trebuia doar să nu renunţe. Şi nu existau doar variantele A şi B, ci mult mai multe. Ţine doar de ea să nu rateze posibilităţile înainte de a le conştientiza.

Când eşti fericit, parcă întreg universul trăieşte fericirea alături de tine, toate devin un întreg pentru longevitatea fericirii tale. Păcat doar că nu durează. Din această cauză tindem să credem că fericirea e iluzorie- Căci nu după mult, tristeţea îşi reia locul pe tronul inimi, cimitirul de vise şi iluzii devine un loc bântuit, fantomele jucându-şi obişnuitele roluri în sufletele noastre dezertate. Alte iluzii se nasc, alte idei mor, alte cortine cad.
Singurătatea e un drog mortal. Clopotele sună îndeosebi pentru cei dezertaţi şi singuri. Războiul izbucneşte din cauza celor trişti şi nemulţumiţi, iar lacrimile curg pentru noi toţi din partea tuturor. Dacă privim dincolo de ceea ce vedem, observăm că totul nu reprezintă decât tristeţe. Rostul omului e acela de a se naşte şi de a muri. Cântecele sunt, în sinea lor, triste. Cântecul lebedei, al sirenei… toate prevestesc ceva rău. Naşterea şi moartea noastră sunt prevestite de cântece mute, simboluri ale neantului. Căci din neant am plecat şi spre neant ne îndreptăm. Nu există „ceva”, există doar „nimic”; şi nu există viaţă, există moment.
Răsăritul aduce o rază, pe când apusul recufundă totul în întuneric. Depinde de percepţiile fiecăruia dintre noi. Pentru unii, importantă e lumina adusă de dimineaţă, pe când altora, întunericul le pare a fi răspunsul la orice întrebare. E ca şi alegoria paharului pe jumătate plin. Unii îi văd jumătatea plină, pe când alţii, jumătatea goală. Dintotdeauna au existat lipsa şi ajunsul. Pentru totdeauna lumea se va împărţi în două- nu există compromis sau cale de mijloc.

Această scurtă fericire a fost tot ce a primit. De aici înainte depinde doar de efortul pe care e dispusă să îl depună pentru a fi fericită. Doar ea mai putea face ceva pentru ea însăşi. De puţine ori avem şansa de a ne ajuta pe noi înşine, şi ar fi prostesc să nu profităm de ocazia ivită.

Ştergându-şi lacrimile, decise să facă ceva. Acum era momentul să facă ceva care să conteze cu adevărat.
Realizase că el îi va domina pentru totdeauna trecutul, dar nu şi viitorul, şi că trecutul era mai prezent ca niciodată. Nu ar putea trăi alături de omul acesta, pentru că el a fost mereu un vis, o fantezie de-a ei, şi că tărâmul de basm nu a existat nicicând, decât în mintea ei. Realul şi fantasticul nu se pot întrepătrunde aici. Ar fi poate prea crunt pentru biata nebună să trăiască acest sentiment copleşitor. A ales să-şi refuze fericirea de dragul ei. Pe cât de mult îşi dorise asta, pe atât de mult şi-o refuza acum. Ştia că ar fi fost greşit. Un suflet ce nu ar fi trebuit să se nască nu se poate uni cu un suflet menit să trăiască. Ea nu era o prinţesă la ananghie, iar el cu siguranţă nu era cavalerul ei în armură strălucitoare. Ea nu avusese vreun rol, era un biet pion şi nimic mai mult. Îşi hrănise atât de mult sufletul sfâşiat cu amintiri şi iluzii, încât îşi pierduse raţiunea şi orice şansă de emancipare.
Fericirea ei ar fi însemnat nefericirea altcuiva. Poate a înţeles greşit tot ce a vrut el să îi comunice, dar nu mai conta Se ridică încet, dar fără ezitare, mă privi fără strop de regret, şi se îndreptă spre plajă. Scoicile strivite îi înţepau tălpile, dar ignoră durerea, pentru că nimic nu se compara cu durerea pe care o simţea sufletul ei. Era cu adevărat sfâşiată, cunoscuse un sentiment pe care unii îl dezbăteau în necunoştinţă de cauză. Se apropia de ocean cu paşi mici, nu era nicio grabă. O priveam resemnată, nu o puteam opri. Nu avea rost să o opresc; de ce să fiu eu cea care îi prelungea suferinţa? Nu aveam niciun drept. Nu mi-a spus nimic, decise că nu mai era nimic de spus. Ce avusese de spus, spusese cui trebuise să spună. Era o parte din mine şi îi înţelegeam decizia şi o respectam. Trăind, şi-ar fi făcut doar rău. Nu rănea pe nimeni, sau cel puţin aşa simţea. A reuşit să îi facă pe toţi să se detaşeze de ea. Decise că nu mai trebuia să îşi ia rămas bun de la nimeni, cuvintele i-ar fi cauzat alte lacrimi. Nu mai voia să verse lacrimi pentru o lume rea, ce refuza să devină mai bună. A făcut tot ce i-a stat în putinţă. La urma urmei, era doar un om. Ea singură nu putea schimba mentalităţi sau convingeri. Avea să devină una cu întregul, aşa cum îşi dorise dintotdeauna. Ştia că oricum totul se terminase pentru ea. Acum avea să pună punct. Îşi luase viaţa în propriile-i mâini, nu avea de gând să mai lase entitatea să se joace cu soarta ei. Încet, călca pe nisipul veşnic ud al oceanului, valurile erau calme, nesfârşita apă o primea cu braţele deschise, de parcă ar fi aşteptat-o dintotdeauna. Mângâia suprafaţa apei ca şi când ar fi fost chipul celui pe care îl iubise. În sfârşit, avea loc uniunea după care tânjise.
A ales poate un mod greşit de a-şi termina povestea, dar altă ieşire nu mai întrezărea. Pentru ea, nu mai exista nimic. Nu-şi mai putea îndrepta greşelile, acum era prea târziu pentru orice. Da, uneori e prea târziu. Dacă primim şansa să facem ceva cu viaţa noastră, atunci trebuie să profităm de ea. Cristina a lăsat în urma ei o pagină albă. A fost nimic, dar va rămâne un gând nerostit. Pentru totdeauna.


mai trebuie slefuit ici-colo, dar cam asta va fi esenta. pentru mine, totul consta in sfarsit. am zis ca nu o sa public nimic din ce am scris pana acum nicaieri, si iata ca o fac. promit ca e ultimul eseu

^Mi se pare interesanta. Continua tot asa si sigur va iesi ceva din toata asta.

Si mie mi-a placut, chiar daca ce citesc de obicei e altfel. Si mi-a placut si ce a scris Morphine, dar cred ca am uitat sa zic atunci.

^Si mie mi-a placut, intr-un moment absurd am avut senzatia ca Morphine e mai mare decat zice cand am citit ce a scris.
Ce citesc eu in general (ce mai citesc la Humanitas cand merg si stau ore in sir cu ceaiul in fata si o carte)...e diferit dar variatia asta cred ca mi-a facut bine, m-a relaxat.

@ vlad: tu ai tot zis sa postez ceva, si nu ai zis nimic... i kill you sunteti primii carora le arat, si vreau parerea voastra, ca sa stiu daca schimb ceva, sau schimb tot

paler?

Eu niciodata nu am putut spune ca cineva scrie ca un anumit autor mereu am gasit ceva original in fiecare,un lucru cat de marunt,pt mine autorii/scriitorii/poetii etc sunt ca si codul adn seamana putin dar niciodata nu sunt identici!
Oricum mi-a blacut ce ai scris hartia,bv

off topic: sa stii ca nessul face minuni, dar consuma in cantitati moderate, altfel ajungi ca mine (am probleme cu inima) sau mai bina, lasa nessul. o cola cred ca iti ajunge

EDIT: macar cineva crede in originalitatea mea. dar cred ca toata chestia seamana cu "viata pe un peron" al lui paler. nici acolo nu exista dialog, numa relateaza si relateaza si relateaza. nu sunt buna la scris dialoage

e cea mai recenta poezie a mea,dar sincera sa fiu zici ca m-am stricat de cap

Lost Hope

I can now to see
What without my will I did myself to me
I slain my hope,
I slain my dreams
Only to step in another realms.

I walked away from light
Only to hide
Now that I lost hope
I can only blame the past
What I did was wrong!

I say to myself that it wasn't my fault,
I know what died in me:
My childhood,my dreams,my childish dreams.

I see now pictures of me,
How happy I was
How sad I'm now!

I hope I could it,
I lost it within the time passed
I feel nothing inside
Only the coldness of my heart.

hartia wrote:@ vlad: tu ai tot zis sa postez ceva, si nu ai zis nimic... i kill you sunteti primii carora le arat, si vreau parerea voastra, ca sa stiu daca schimb ceva, sau schimb tot

Cum sa schimbi tot??? Ai innebunit? Mie mi-a placut.

I never will

My lips are sealed
But my eyes still talk
I know I'll never
Never have courage enough
And in our hearts we both feel
Our sorrow will soon be heal.

I never will
You'll never say
Will try to hide it everyday.
If you can read
Than I can write.
If you will call I'll come at night.

Every time we say goodbye
You'll never ...
Never know how much I cry.
And what I hide deep inside.
Being blinded by my pride.

I never will
You'll never say
Will try to hide it everyday.
If you can read
Than I can write.
If you will call I'll come at night.

I never will,
You'll never know.
We'll leave it buried in the snow.
And in the end
We will pay
We'll die a little everyday.

da sigur..poti sa o pui..si numele e Lavinia

Lavi,tu scrii mult mai fain ca si mine,eu zici ca sunt nulla....
asta am facut-o dupa ce am aflat ca mama e la spital:

Leave!

Why me,sorrow?
Why me?
Where are all your healing gardens?
With wrath of a heart of stone
You watch me now,the one I loved you so much
I feel the ground taking me down
If you will drown!

If I can walk the dark path
I will pull you there,
I won't feel sorry
Your eyes make me pay,
You'll drown in this bay!

You maked me suffer,you will die,sorrow!
Leave!
You maked be what I am:a homeless soul,
For that I'll turn you in my slave ghoul
Leave!
You maked the poet I am,I think I'll keep you here
To rise with you by my side,you have now human form.

How will I find you?
When I know you where there for me,
You were always by my side,
I have to drown you now,
You took the most loved thing of mine:
My beloved light of my way,
Your greed overcome,you took her away!

Ever dream of me and I will heal
The pain what surrounds me,
You will be the prince I need
As the stars will fall in the sea
Lonely you will be.

You may have human face and heart
Your mistake will drown you in the dark!
You'll die with my hope,
No more thing yet to say to cope!

Sorrow,you were with me
I have to break you!
You did the wrong to take my beloved,
You will pay!

Now,leave!
Or dance with me!
We'll be bound no more
I have my own way,the hope!
Until the stars are all alive,
You'll be dead,slain by my anger
Slain by my pain's dagger!

Leave!

deci,va rog nu intelegeti gresit,eram trista ca n-am putut sa fac nimic sa impiedic asta si am avut o viziune despre asta!

imi place poezia ta,trista dar faina..asta e oarecum ca si raspuns la poezia ta..desi eu am scris-o undeva in 2006

As the gates are closing
The sky is bleeding,
The see is weeping,
All the birds whisper your name
For all that has happened who is to blame?

The angels are singing
Pain they are bringing,
The earth won't hear your voice again,
You will never touch the lonely sand.

As the gates of Heaven open
I don't feel my heart,
It's broken.
You enter,and say"Good-bye"
And leave this world,
Forget your life.

The sky is dreaming,
The see is speaking,
The birds whisper your name,
As time passes only memories remain!

As the gates of Heaven open
Forget your life,
The words you spoken.
As the gates of Heaven close,
One your grave,
The could wind blows.

Wishmaster1992 wrote:Mary! tu! esti un geniu al poeziei, cindva elevii din cl liceale vor invata la engleza poeziile tale si le vor egala cu cele ale lui Eminescu!...si te rog... acolo unde pot sa vad si eu.. sa nu spui, scrii, etc... k "sunt nulla"... btw.. poezia Leave... e super... mai tii minte mapa "poeziile lui Mary" e deja acolo...

ms!ms!
cred ca poeziile mele vor fi comparate cu ale lui Eminescu cam tot peste 200 de ani,dar nu m-am gandit o clipa ca eu sunt geniu
asta am facut-o putin inspirata de Tuomi

What would happen?

What would happen if time would stop?
I'll just let the breath of sea to replace your kiss
What would happen if you would think twice?
You think I am unperfect because I cannot listen to your fire heart beats?
Nobody is perfect,but for me I know perfect is Heaven.

No wave to stop my forever-bleed heart,
No mountain to stop my wild heart
Just you're the one who makes it beat!

You're just too proud
In rest,you're the only candel for my dark
In all next,you're the perfect angel for my unrest soul.

You don't have to die,not even to lie
What would happen if I would go back in time?
I would just see that it's no sense
Nothing can change the things I did,
What I said,what I did do,where I walked.

If you let me die,I want you to know,
The only thing I want is your love,nothing more
If you take me with you,I want you to know
If you think I am an unseen uprising,
You may be right,but don't forget
That I love you more than my life itself.

If you wish to die,I will be there to heal your wounds,
If you wish to cry,don't hide,
I'll always wash your tears with my love,
If you wish to dream again,I will show you
The life beyond the poems and the sad reality you live in!

If you feel that earth is shaking beneath your feet,
Don't be scared!
I'll never let you fall!
If you feel that the envy will turn to lust
I'll lead you to stars to touch the stardust
To fly,to be free
From the reallity!

If you tell me to go,
I'll leave without heart-breaking words,
I'll leave your world
The same as the song left your mind.

Just gentle voice I want to hear
The dark will take me down,where will you be?
Just caught in reality's maze
Or just fallen because of heavy of the sins?

If you will fall,I'll take your hand
To take you away
To show you another way.

I'm still wondering
Where were you all this time?
I needed you,but you left in time,
It's nothing,I'll be fine,
But not my heart!

If you wish to dream again,I will show you
The life beyond the poems and the sad reality you live in!

tare
faina poezia...si plus ti-am zis de atatea ori sa nu te mai compari cu mine,pe langa faptu ca avem stiluri diferite mai e si diferenta de varsta si mentalitate dar na ca sa fitu fericita am sa postez prima poezie pe care am scris-o ever pe cand aveam varsta ta si compar-o cu ce scriu acuma sa vezi si tu diferenta si evoluti de la o poezie pe care am compus-o la 13 ani si cele de acum!here you go :

Missing you
The trial was made
And the darkness came,
The cold nights
Are here to stay.
I can’t believe
That you are so far
But you are still
In my heart.

The angels came,
And they took you away,
The stars showed you the way.
You walk in the light
As I stood in the dark,
The clouds separated us.

How much I try
I can’t forget
The tears in my eyes
And how you left.
I can’t let you go
Because of the fear
I feel the past
…So near.

The trial was made
And the darkness came,
Now all is left
Is just pain…

e frumoasa,serios....sunt sigura de diferenta de stil....dar parca tot nu prea inteleg ce vrei sa spui....
acia e alta inspirata de Tuomi se pare ca Tuomi ma inspira mai mult ca altadata

Cry

I feel alone on this world
It's like I'm a describer of feelings for you
You promised to be there for me,
You have never been!

I cry now,I cry for my broken soul
I feel it broken into pieces
I'm only a shadow of the kid I used to be

Cry,cry,cry
It's everything that you did
But now we'll be only two
Against the world!

Cry nomore
I'm here for you
We can write the lines
To make the world hear us

If you think you are the only one
With a homeless heart,
Well,now you know
You're not alone!

If your feeling will become heavy,
Call me,I'll make them ligher
Your steps will be much more easy.

Just call me,
Where ever you are
I'll be there for you
Just call me!

asta ar trebui sa i-o trimit mesaj special intr-o zi